Am remarcat in ultimul timp o schimbare a comportamentului meu de receptor de film. Din ce in ce mai des mi se intampla ca ceva din alcatuirea filmului pe care tocmai il vizionez sa-mi destepte in minte imagini si senzatii legate de alte titluri, alti regizori. E ca o retea invizibila care conecteaza subtil efecte, sunete, imagini – culori, stari, atmosfera, poveste. Elemente disparate ale unui univers incredibil de unitar.

Inca o noutate, am renuntat sa mai caut de la inceput informatii legate de “scheletul” filmului – regizor, scenarist, actori. Singurul lucru care ma intereseaza este doar felul in care a fost primit de public – nu trebuie neaparat sa aiba rating foarte mare, pentru ca am avut de-a face si cu filme de-a dreptul imbecile si cu note insultator de mari din partea publicului, ci sa emita o scanteie care sa se traduca in dorinta de a-l vedea.
Probabil din necesitatea de a eficientiza timpul alocat acestor ore – pierdute sau nu in fata ecranului – dar si din placerea de a-l descoperi treptat, de a-l privi fara backgroundul informational inevitabil atasat de un nume.

Her este un film special, facut cu atentie pentru detalii si migalit cu grija. E mai mult decat un film, e o stare de spirit – o declaratie subtila si delicata, spusa pe un ton linistit si impacat, de o constiinta care priveste cu atentie de pe margine, inregistrand fiecare nuanta, detasata si totusi simtind la intensitate maxima fiecare sentiment incercat de personajele care-i trec prin fata.

Si de ce sa ne mire, cand, aruncand un ochi pe genericul de final, aflam ca e regizat (+scenariul) de talentatul Spike Jonze. Cum, nu stiti cine este Spike Jonze? Nu-i nimic, nici eu nu am stiut initial de unde sa-l iau. Mai ales ca a regizat numai vreo patru filme (lungmetraje)… Dar ce filme! Cred ca e suficient sa pronunt Being John Malkovich si e suficient. Da, dragilor, el a regizat Being John Malkovich, un film care la prima vizonare (si la a doua) mi s-a parut tare ciudat, dar e genul ala de film despre care vorbeam acum catva timp, ale carui imagini ti se lipesc pentru totdeauna in memoria de lunga durata!
Apoi a mai regizat Adaptation. si Where the Wild Things Are, inca doua filme cu impact pe care nu ai cum sa le uiti. De aceasta data s-a ocupat si cu scenariul si zic eu ca a facut o treaba foarte buna.

In Her am admirat in principal atmosfera creata, pentru ca, paradoxal, irealul unui viitor nelocalizat este construit de imaginile cu aspect si cromatica retro. Apropo, daca ati vazut filmul, ati remarcat ce culoare este prezenta in fiecare scena? …Rosu, da.
In plus, coloana sonora (Arcade Fire) mi s-a parut nemaipomenit de bine aleasa si in armonie cu intreaga structura emotionala a filmului.

Ce ii reprosez totusi acestui film minunat de placut – pe care il plasez categoric sub sintagma imparatului care cu un ochi rade, cu unul plange – este imobilitatea. Da, este un film de atmosfera, e un film care intra in sufletul personajelor si nu e preocupat neaparat de firul actiunii, insa uneori mi-a parut cam static, iar alteori cam fortat.

Partea cea mai frumoasa a lui Her nu este faptul ca e un SF atipic, ci ca are insusirea de a se ambiguiza cronologic in timeline-ul productiilor de film. Cu alte cuvinte, este suficient de atipic incat sa nu realizezi (si nici sa nu conteze) anul aparitiei.
Si cred ca are suficienta forta incat sa se aseze pe raftul filmelor de pastrat.