De la o vreme mi-am schimbat comportamentul de spectator de film. Ador pur si simplu sa merg in sala de cinema fara sa stiu despre ce este vorba. Sa n-am habar nu doar despre subiectul, genul sau tema filmului, ci si despre cine este regizorul sau care sunt actorii care joaca in el, sau, mai rau, uneori nici nu stiu cum se numeste… (noroc ca nu sunt mai multe vizionari de presa in acelasi timp)

E un sentiment minunat nu doar sa nu ai asteptari, dar si sa te lasi surprins (placut sau neplacut, fireste) de ceva nou. Necunoscut. Cu toate acestea masinaria incepe sa se invarta pe parcurs si sa acceseze dosare, fisiere si sertare, cautand in memorie comparatii, paralele si raportari pentru a putea construi o imagine descriptibila a procesului artistic.

In cazul lui Miss Julie a durat o vreme pana cand sa incep sa-i inteleg mecanismul, resorturile si psihologia. Sau cel putin o parte din ele, pentru ca filmul e de o densitate de-a dreptul apasatoare – vascoasa chiar (asta fiind termenul care mi-a saltat intre sinapse in timp ce pipaiam marginea confortabila si catifelata a scaunului din sala de cinema, gandindu-ma ca nu stiu de unde sa il apuc. Filmul, nu scaunul.)

Shakespeare si Mircea Eliade. Asta mi s-a tot invartit in cap, ca un laitmotiv. Tragediile grecesti. Teatru filmat, cu decoruri ca un oximoron, de o austeritate abundenta, juxtapuneri de culori si detalii calde si reci. Cadre de exterior oferite cu zgarcenie, dar cu peisaje demne de filmele cu zane.

Dialogurile, da… Cuvinte care taie adanc precum un brici, jupuind in fasii si disecand emotii si sentimente. Cuvinte care se arunca in lupta constanta dintre masculin si feminin, dezechilibre, putere, depresie, abis. Cuvinte care spun totul si sfasie ideile, oamenii, carnea, intreaga existenta. Scopul vietii.

Miss Julie are doar trei actori (daca nu o numaram si pe micuta Nora McMenamy), insa exceptionali: Jessica Chastain, Colin Farrell, Samantha Morton. Fiecare cu o partitura dificila si grea, si e mare lucru sa nu te plictisesti la genul acesta de film-ca-teatru (apropo, mi-a placut mult alegerea aceasta a regizoarei Liv Ullmann). Interpretarea mi s-a parut geniala, in special a celor doua figuri feminine. Jessica Chastain, de o naturalete si o autenticitate care te sperie, efectiv, nu ai cum sa nu o admiri si sa te minunezi de ea… iar Samantha Morton, pentru mine o mare necunoscuta si o mare revelatie in acelasi timp. 

Cred ca un film este bun atunci cand, dincolo de faptul ca reuseste sa-si faca inteles mesajul, te scoate din spatiu si timp. Miss Julie – cel putin cu mine – a cam facut asta. Si m-a marcat finalul. Nu neaparat finalul filmului, ci finalul din sala, cand nimeni, dar nimeni (din mana de oameni care eram acolo) nu s-a ridicat sa plece cand s-au aprins luminile. Genericul se derula si se derula, iar oamenii stateau acolo, nemiscati in fotolii, intr-o tacere adanca. Iar apoi, cand ne-am adunat treptat din starea aceea ca de dupa o meditatie profunda, am iesit in tacere, pasind incet, parca cu evlavie, unul cate unul, ca dupa o inmormantare.

Nota Cinemagazin: 7.5

In cinema din 24 aprilie 2015

distribuit în România de INDEPENDENȚA FILM