Astazi avem un invitat special la rubrica Guest-post, si anume Laura Trişcă de la Cinemateca Trisk. Am descoperit blogul ei din intamplare, navigand pe apele facebook-ului… si am inceput sa citesc. Si am tot citit. Nici nu mi-am dat seama cand am inceput sa-i urmaresc cu regularitate recenziile, devenind un cititor fidel al Cinematecii. Dupa un timp mi-a venit ideea de a-i propune o “vizita” pe la noi, si m-am bucurat foarte mult cand a acceptat.
Pentru ca mana ei de ganduri (asa cum isi caracterizeaza blogul) contine multa sensibilitate, creativitate, talent si mai ales pasiune.
Pentru ca ne inspira.
Si pentru ca, dincolo de bucuria de a gasi un continut de calitate, am avut mai ales placerea de a descoperi un om deosebit.

Draga mea Teo,
Îţi transmit cele mai calde salutări fără a-ţi neglija, desigur, cititorii. M-am bucurat tare mult când m-ai invitat să scriu ceva pentru tine şi te asigur că am făcut-o cu tot dragul. Felicitări pentru munca depusă şi sper ca prea puţinul timp de care dispui să nu-ţi ştirbească din perseverenţa cu care m-ai obişnuit. Felul minunat în care scrii îmi dă serios de gândit, mă determină să scot ce am mai bun la iveală şi îţi mulţumesc pentru asta. Chiar a fost o provocare, să ştii!

Nota IMDB: 7.7 (8 de la mine)
Regia: Jeff Nichols
Cu: Michael Shannon, Jessica Chastain, Katy Mixon

Morala mea: Trebuie să fii cu-adevărat sărac cu duhul pentru a atinge fericirea!N-aduce anul ce-aduce ceasul, ar zice unii care se fălesc cu pleata albă. Uneori, şi a şaizecea parte dintr-un ceas pare suficientă pentru ca lucrurile s-o ia la vale, pentru ca totul să se schimbe şi nu întotdeauna în sensul bun. O secundă poate apăsa butonul unei maladii incurabile sau poate aşterne o prăpastie între tine şi cei foarte apropiaţi. Iar când bulgărele de zăpadă începe a se rostogoli, încearcă să-l opreşti până nu prinde viteze şi proporţii care să-l facă de nestăvilit. Ideal ar fi să şi poţi face asta!

Undeva în SUA, Ohio, prin decoruri rurale mai mult decât potrivite cu acţiunea pe care o vor găzdui, un cetăţean pe nume Curtis (surprinzător rol al lui Michael Shannon!) pare foarte bine ancorat în rutina vieţii de familie. Are o soţie iubitoare, dedicată (Jessica Chastain), prieteni pe care se poate baza la greu, un loc de muncă decent care îi oferă o asigurare de sănătate avantajoasă. Pare-se că un copil surd şi o mamă bolnavă de schizofrenie mânjesc tabloul în culorile imperfecţiunii.

O noapte haină îi dăruieşte un coşmar care se cuibăreşte rapid în porii fiinţei lui, aducând şi alţi fraţi mai mari după sine. Asistăm la o metamorfozare graduală, la cărămizi ce se aliniază pavând un drum bine conturat spre schizofrenie paranoidă. Şi asta pentru că, în ciuda câmpiei liniştite şi a cerului senin care îţi mângâie privirea, ochii lui Curtis văd cumulonimbuşi de proporţii, păsări speriate, picături ciudate pogorâte din cer, iar urechile îi cutremură fiinţa cu tunete numai de el auzite.
Tensiunile acumulate de peste zi nu-şi găsesc alinare în somn, căci coşmarurile se îndesesc, secându-l treptat pe Curtis de tot ce ar avea bun de oferit. Lanţul bolii îi înfăşoară vârtos trupul. Mâna raţiunii caută eliberarea prin vizite la psihiatru şi printr-o abordare extrem de sinceră a trăirilor (temându-se ca nu cumva mama să îi fi transmis schizofrenia prin gene), pe când cealaltă mână trage şi mai aprig de lanţ până la sufocare, alimentând ideea că o furtună de proporţii apocaliptice este pe cale să îşi facă apariţia.

Faţeta dezgustătoare, hâdă, a bolii îl dezbracă treptat pe Curtis de agoniseala materială, dar şi de cea intangibilă strânsă într-o viaţă, îi topeşte pervers în zile lucruri cimentate în ani.
Printre pastile şi cărări bătute la psihiatru, omul îşi lasă viaţa condusă de iminenţa acestei furtuni înspăimântătoare, începând cu lucruri neimportante şi culminând cu fapte serioase, ale căror consecinţe nu vor întârzia să apară: dăruieşte câinele de care fetiţa era foarte ataşată (în urma unui coşmar în care acesta îl muşca zdravăn de mână), se îndepărtează de cel mai bun prieten până ajung să se încaiere într-o cantină, împrumută pe ascuns utilaje de la locul de muncă şi face un credit fără ştirea nevestei pentru a construi adăpostul contra furtunii devastatoare de care e tot mai convins că va veni.
Vârtejul ameţitor al bolii îl lasă fără loc de muncă şi, implicit, fără asigurarea de sănătate atât de necesară operaţiei care ar binecuvânta fetiţa cu darul auzului. Tensiunea între soţi atinge punctul culminant în momentul în care Sarah vede şi înţelege isprăvile soţului, devenind emblematică imaginea femeii blânde şi iubitoare care îşi pălmuieşte nervoasă şi parţial înlăcrimată partenerul de viaţă, gest care decurge firesc, fără să mă surprindă.

Este uimitor cât de bine îi vine rolul lui Michael Shannon, cât de frumos îi dă viaţă lui Curtis! Cum inflexiunile, mimica, gesturile, atitudinea se întrepătrund asemenea unor piese de puzzle cu îmbinări perfecte. Cum îmi antrenează neuronii şi mă face părtaşă în drama lui, cum mă provoacă să văd în el mai mult decât un rătăcit cu ţiglele minţii căzute.
Încăierarea în cantină cu cel care îi fusese odată cel mai bun prieten aduce după sine o scenă care-l plasează pe Curtis undeva între răbufnirea unui schizofrenic şi a unui posibil vizionar care se adresează mulţimii, prevestind o apocalipsă fără implicaţii religioase: ”În curând va veni o furtună aşa cum n-aţi mai văzut! Şi niciunul dintre voi nu e pregătit!… Dormiţi bine în paturile voastre! Pentru că dacă lucrul ăsta se adevereşte, nu va mai fi niciun pat!”.
Imaginea în care Curtis îşi strânge fetiţa puternic la piept, atunci când păsările se apropie ameninţător de mult, îmi aminteşte, în treacăt, de zburătoarele lui Hitchcock.

Nu voi uita prea curând prestaţia lui Michael Shannon din Take Shelter! Deşi umerii lui susţin cu putere filmul, prestaţia Jessicăi Chastain e pe măsura aşteptărilor mele. Îmi confirmă încă o dată imaginea de mamă şi soţie iubitoare din The Tree of Life, de care nu cred că va scăpa prea curând în ochii mei.
Ea este aracetul, adezivul fluid care menţine familia legată, atunci când mintea soţului o ia la plimbare: vinde lucruri confecţionate de ea în târguri de week-end, ba chiar petrece o noapte cu familia în adăpostul de furtună, pe post de medicament pentru psihicul tot mai plăpând al soţului, contrabalansându-l cu un dram de stabilitate, atât de necesară unei familii.

Sunt convinsă de faptul că unii vor reclama ritmul prea lent uneori sau finalul cu care e posibil să nu fie de acord, dar care, pentru mine, a reprezentat o încununare a speranţelor pe care mi le-am pus în acest om, ceva din mine dându-i o şansă pe tot parcursul filmului.

Unul din cele mai bune filme din 2011 (alături de La piel que habito, We Need to Talk About Kevin, Hugo etc.) pe care mi-a fost dat să le văd. Un firicel de artă, o încarnare spre sublim a schizofreniei, insistând pe latura ei perfidă şi lacomă în a te deposeda de avuţie.
O luptă cu demonii tăi desăvârşit redată. O veritabilă dramă contemporană cu un decor mai mult decât potrivit, căci ameninţarea unei furtuni printre zgârie-nori şi-ar pierde considerabil din impactul psihologic.
Un melanj seducător de realitate şi iluzie!