Sari la conținut
CineMagazin

azi

Recenzii

Fight Club - Sala de lupte (1999): un narator în care nu te poți încrede

Fincher face din vocea în off a unui narator nesigur motorul filmului; ce rămâne azi din satiră și ce din fascinația pentru Tyler.

· publicat · 5 min de citit

Afișul filmului Fight Club - Sala de lupte (1999)

Fight Club (1999), regia David Fincher, după romanul lui Chuck Palahniuk din 1996, îl pune în centru pe un narator fără nume, funcționar nemulțumit și nedormit, care ajunge să înființeze, împreună cu un vânzător de săpun pe nume Tyler Durden, un club subteran în care bărbații se bat ca să simtă ceva. Întrebarea pe care o pune recenzia nu este dacă filmul e provocator, lucru pe care îl știm de peste douăzeci de ani, ci dacă forma lui rezistă mai bine decât ideile și dacă merită redat la televizor unui spectator care crede că îl știe deja.

Vocea care minte

Cea mai importantă decizie a filmului este vocea naratorului, iar istoria scenariului o confirmă. Prima versiune a lui Jim Uhls nu avea voce în off, fiindcă acest procedeu trecea pe atunci drept demodat și plat; Fincher, venit în proiect, a găsit varianta fără ea „tristă și patetică” și a cerut-o înapoi, convins că umorul filmului stă tocmai în glasul personajului. Are dreptate. Naratorul lui Edward Norton este, după cum îl descriu textele despre film, un narator nesigur, iar întregul film se sprijină pe distanța dintre ce ni se spune și ce vedem. Nu dezvălui în ce constă această distanță, fiindcă filmul își merită surpriza, dar spun atât: regia nu trișează, ci își ascunde atuurile la vedere, iar la o a doua privire citirea scenelor pe dos devine una dintre plăcerile principale.

Imaginea urmărește aceeași logică. Fincher a lucrat cu culori puternic desaturate pentru costume și machiaj, cu lumină naturală acolo unde a putut și, în scenele de bătaie, cu o iluminare fluorescentă, destul de întunecată încât să nu li se vadă ochii luptătorilor, dar să li se vadă rănile; pentru subsolul barului lui Lou a folosit lămpi ieftine de lucru, care dau lumina difuză pe care o ținem minte. Camera trece de la cadre fixe, obiective, la un punct de vedere subiectiv al luptătorului, care îi urmărește mișcările ca un spectator, iar această mutare face ca violența să pară mai puțin coregrafiată decât este: lupte regizate cu grijă, dar în care actorii trebuiau să „meargă până la capăt” ca să rămână fără aer pe bune. Aici filmul e cel mai solid: spune ce vrea prin lumină și cadraj, nu prin ton.

Satira și cei care au luat-o în serios

Pe fond, Fincher a descris filmul ca pe un „coming of age” pentru oameni de treizeci de ani, înrudit cu The Graduate (1967) și cu Rebel Without a Cause (1955): o generație crescută cu televizorul și cu reclama, căreia i s-a spus că fericirea spirituală se poate obține cumpărând mobilier. Scena în care efectele vizuale scriu pe ecran obiectele din apartamentul naratorului, unul câte unul, cu numele mărcii, rămâne cea mai exactă formulare a ideii. Tyler este, în schimb, partea periculoasă a filmului: seducător, nihilist și, pe măsură ce clubul devine Proiectul Mayhem, tot mai nepăsător față de oameni; Fincher însuși a spus că îl pasionează ideea unui fascism fără nicio direcție, fiindcă filmul nu oferă nicio soluție. Cred că aici stă și slăbiciunea: tocmai pentru că Tyler este atât de bine scris și atât de bine jucat de Brad Pitt, partea de satiră se pierde adesea într-o admirație pentru personaj; regizorul a schimbat finalul față de roman ca să se îndepărteze de personaj, și nu pot spune mai mult fără să stric ceva.

Mai e un punct pe care nu-l trec sub tăcere. Filmul tratează relațiile, mai ales pe cea cu Marla Singer, într-un registru care servește povestea mai mult decât personajul: Helena Bonham Carter are o prezență sigură, dar scenariul îi dă puține scene în care să fie altceva decât oglinda în care naratorul nu vrea să se uite. Chiar și scenaristul a numit filmul, într-o formulare ciudată pentru un asemenea titlu, o comedie romantică, iar eu văd limpede ce a vrut să spună: două personaje care se feresc de intimitate fiecare în felul lui. Din păcate, filmul nu duce până la capăt această linie.

Un eșec care a devenit reper

Povestea primirii e aproape la fel de instructivă ca filmul. Studioul a refăcut campania de promovare gândită de Fincher, ca să-și limiteze pierderile anticipate; filmul a avut premiera la Veneția, pe 10 septembrie 1999, a ieșit în Statele Unite pe 15 octombrie și nu și-a atins așteptările la box office, iar criticii s-au împărțit. Buget de 63–65 de milioane de dolari, 138 de zile de filmare și peste 1.500 de role de peliculă, de trei ori media unui film de la Hollywood: era o producție scumpă, făcută de un regizor care nu a cedat nici când finanțatorul a amenințat că se retrage. Succesul a venit mai târziu, prin ediția pe video, iar în 2009, la zece ani de la premieră, New York Times l-a numit „filmul de cult definitoriu al vremii noastre”.

Verdict: merită seara, mai ales dacă îl priviți ca pe o lucrare de regie și nu ca pe un manifest. Ce a îmbătrânit este tonul lui de revoltă, mai ales în a doua jumătate; ce a rămas intact este meșteșugul cu care Fincher construiește un narator care ne ia în râs și ne ține, în același timp, pe poziția de martor. Un film care e mai bun decât ideile lui și, tocmai de aceea, nu se învechește odată cu ele.