„Vizita regelui la Hyde Park on Hudson” (2012), regia Roger Michell, se bazează pe jurnalele și scrisorile lui Margaret „Daisy” Suckley, descoperite după moartea ei, și așază în centru două lucruri: relația ei cu președintele Franklin D. Roosevelt (Bill Murray) și vizita regelui George al VI-lea (Samuel West) și a reginei Elizabeth (Olivia Colman) la reședința Roosevelt din iunie 1939. Întrebarea pe care o pune recenzia: poate un film care vrea să fie și intimitate, și comedie diplomatică, și lecție de istorie să fie bun măcar la una dintre ele?
Două filme într-unul
Dificultatea filmului e structurală. Povestea e spusă din punctul de vedere al lui Daisy, iar vocea ei în off ne ghidează. Alegerea e firească, fiindcă sursa e însuși jurnalul ei, dar creează o tensiune: partea cea mai bună a filmului, vizita regală, se petrece în afara intimității ei, iar naratoarea trebuie să se retragă din scenă ca să lase scenele să respire. Rezultatul e o alternanță între cele două registre, în care al doilea îl sufocă adesea pe primul.
Weekendul regal e partea care funcționează. Regele e emoționat din cauza importanței vizitei, a bâlbâielii și a hot-dogului pe care trebuie să-l mănânce în public pentru prima oară, la un picnic dat în cinstea lui. Roosevelt îl liniștește cu o replică pe care o rețin: vorbește despre propria incapacitate de a merge și observă că ceilalți nu o văd, fiindcă „nu asta vor să vadă”. În vizita aceasta, britanicii sperau să învingă reticența americanilor de a-i ajuta în războiul cu Germania, iar Daisy rezumă, tot în off, rezultatul: o relație specială între cele două țări. Scena din jurul hot-dogului e cea mai bună din film tocmai pentru că e și amuzantă, și tristă.
Murray și un decor construit în Anglia
Murray joacă un Roosevelt cu putere, dar și cu slăbiciuni, încercuit de cei din jurul lui. Roger Ebert a scris că Murray, care are o paletă mai largă decât ne dăm seama, găsește miezul uman al acestui Roosevelt și îl prezintă cu tandrețe; a dat filmului trei stele și jumătate din patru. Cred că are dreptate pentru rol, dar nu pentru film: Murray aduce căldură, nu și structură. Prestația i-a adus o nominalizare la Globul de Aur pentru cel mai bun actor într-un film muzical sau de comedie.
Partea tehnică merită pomenită. Întregul film a fost turnat în Anglia, iar scenograful Simon Bowles a recreat acolo nordul statului New York; munca a fost premiată cu distincția pentru cea mai bună scenografie a British Film Designers Guild, pe 27 ianuarie 2013. Scenaristul Richard Nelson a pornit de la cartea cu jurnalele lui Daisy și chiar a cunoscut-o, pe scurt, înainte să moară ea, în 1991, fiindcă locuiește la Rhinebeck. Scenariul fusese gândit mai întâi pentru film, dar Michell nu era liber, așa că Nelson l-a refăcut ca piesă radiofonică pentru BBC, în 2009. Cred că se simte în film: scenele mizează mai mult pe conversație decât pe imagine.
Adevărul din ecran
Aici începe cealaltă problemă. Conrad Black, autorul unei biografii a lui Roosevelt, a spus că filmul își ia libertăți mari cu faptele istorice. Eu nu discut aici viața personală a nimănui; discut ce își asumă un film care se sprijină pe niște jurnale. Dacă ia sursa în serios, trebuie să arate unde se oprește ea și unde începe invenția, iar filmul nu face această distincție destul de limpede.
Primirea a fost împărțită. Premiera mondială a avut loc la Telluride, pe 31 august 2012, apoi la Toronto, pe 10 septembrie, iar în România filmul a ajuns pe 18 ianuarie 2013. Pe Rotten Tomatoes are 38%, din 175 de recenzii, iar pe Metacritic 55 din 100. The A.V. Club l-a pus printre cele mai slabe filme ale anului 2012, în timp ce Richard Brody, în The New Yorker, a scris că filmul nu e mare, dar are un fel de merit: subiectul scapă încercării de a-l încadra într-un film.
Verdict: merită dacă veniți pentru Murray și pentru scenele cu vizita regală, nu pentru istorie. Eu rămân la o părere fără ocolișuri: „Hyde Park on Hudson” e un film plăcut, cu un rol bun și cu o idee de structură care nu se ține până la capăt; ca document, nu are încredere în propria sursă.