Dacă ar trebui să recomand un singur film de Michael Bay cuiva care crede că toate sunt la fel de zgomotoase, ar fi „Fortăreața” (1996), pe care Collider l-a numit, în 2019, cel mai bun film al lui. Întrebarea pe care o pune filmul e simplă și aproape ridicolă: ce faci când un general de Marină cu rachete încărcate cu gaz VX ocupă Alcatraz și amenință San Francisco? Răspunsul scenariului: aduci un chimist al FBI fără nicio experiență pe teren și singurul om care a scăpat vreodată din Alcatraz. Ce urmează e un duo de comedie în mijlocul unui film de război.
Duo, nu dialog
Povestea pornește de la brigadierul Hummel (Ed Harris), care fură 15 rachete cu VX și cere, în 40 de ore, 100 de milioane de dolari, bani pe care vrea să-i dea familiilor soldaților morți sub comanda lui. FBI-ul îl trimite pe Stanley Goodspeed, specialist în arme chimice (Nicolas Cage), iar pentru că nimeni nu cunoaște tunelurile de sub insulă, ajunge să-l scoată din închisoare pe John Mason (Sean Connery), fost căpitan SAS. Premisa e absurdă. Dar ceea ce o face să funcționeze e relația dintre cei doi: un birocrat speriat și un spion bătrân care a văzut totul și nu mai are răbdare.
Connery, care a și produs filmul, e motivul pentru care filmul se ține minte. Are o prezență cu care poate domina o scenă fără să ridice vocea, iar replicile i-au fost rescrise, la cererea lui, de duoul britanic Dick Clement și Ian La Frenais, care au ajuns să schimbe o mare parte din dialog. Se mai spune că Tarantino și Aaron Sorkin au făcut retușuri neoficiale. Cage, la rândul lui, e nervos și nostim, un om de laborator pe un platou de film de acțiune. Filmul le-a adus premiul MTV pentru cel mai bun duo pe ecran și, sincer, și l-au meritat.
Ed Harris merită un paragraf separat. În loc de un ticălos de desene animate, face din Hummel un general amărât, cu o revendicare pe care o poți înțelege: banii ar merge la familiile soldaților morți sub comanda lui. E un motiv mai omenesc decât ar avea nevoie un film cu rachete și îi dă filmului o greutate în plus.
Bay, înainte să devină „Bay”
Aici Bay face o acțiune cu ritm, în care fiecare scenă are rostul ei. Urmărirea de mașini prin oraș, cu un Mason scăpat din celulă care scoate orașul din minți, e distracție în forma ei cea mai pură. Cea mai mare parte a filmului a fost turnată chiar pe Alcatraz, care e administrat de serviciul parcurilor naționale și n-a putut fi închis, așa că echipa a lucrat printre grupuri de turiști. Scena în care directorul FBI e aruncat de pe un balcon a fost filmată la hotelul Fairmont din San Francisco, iar hotelul a primit apeluri de la oameni care văzuseră un bărbat atârnând în gol.
E și primul film al lui Bay în format panoramic 2,39:1, un format care, a spus regizorul, nu i-a plăcut din cauza calității copiilor de film, și la care a revenit abia peste ani. Muzica e semnată de Hans Zimmer și Nick Glennie-Smith, prima colaborare dintre Zimmer și Bay.
Nu totul e curat. Scenariul a avut o dispută la Writers Guild, în urma căreia Jonathan Hensleigh, care lucrase la text, nu a primit credit, iar Bay a scris o scrisoare deschisă în care a numit procedura „o farsă”. Se vede, pe alocuri, că textul a trecut prin multe mâini, iar scenariul are, cum scria și Variety, goluri și improbabilități, pe care ritmul le acoperă.
Cifre și o poveste care nu e a filmului
Bugetul a fost de 75 de milioane de dolari, iar filmul a încasat 335 de milioane, al patrulea din 1996 la nivel mondial pentru un film american. Pe Rotten Tomatoes are 76% din 137 de recenzii, nota medie 6,9, iar la Metacritic 58 din 100, adică păreri mixte. Publicul chestionat de CinemaScore i-a dat un „A”. A fost nominalizat la Oscar pentru sunet, iar Criterion l-a scos într-o ediție specială. Printre criticii care l-au apreciat s-a numărat și Roger Ebert, cu 3,5 stele din 4.
O curiozitate cu ecou mai greu: în 2002, serviciul britanic de informații MI6 a fost indus în eroare de un informator care descria arme chimice în sfere de sticlă, o imagine luată, potrivit anchetei Chilcot, din film. Scenaristul David Weisberg a spus că nu e „o moștenire frumoasă”.
Verdict: merită seara. E un film cu explozii, glume și doi actori care se completează, iar la televizor merge cum trebuie, fiindcă nu trăiește din ecranul mare, ci din replici și din ritm. Dacă te sperie violența și zgomotul anilor '90, sari peste. Dacă nu, ai găsit filmul de vineri seara.