„Un comisar acuză” (1974), regia Sergiu Nicolaescu, e filmul în care Nicolaescu îl joacă și pe comisarul Tudor Moldovan, un polițist pus în noiembrie 1940, în vremea Statului Național-Legionar, să ancheteze un masacru de la închisoarea Viraga. Întrebarea recenziei e simplă: un film pe care, după cifrele publicate, l-au văzut peste șase milioane de oameni mai ține diseară, în fața televizorului, sau a rămas prins în epoca în care a fost făcut?
Un polițist de film american, cu istorie de la noi
Ce merge, merge bine, și o spun fără jenă. Schema de anchetă e solidă: prefectul poliției și directorul general îl aleg pe Moldovan tocmai ca să arate că poliția își face datoria, sperând să mușamalizeze cazul, iar comisarul se apucă să ancheteze cazul pe bune. Martorii sunt speriați, un locotenent neagă că ar fi dat telefonul, un comisar fuge la Constanța, iar senatorul legionar Naumescu încearcă să-l cumpere cu 500.000 de lei. Moldovan ia banii și îi dă mai departe avocatului Marin, o mică șmecherie care îi iese bine eroului și arată cine sunt cei din jurul lui.
Actorii îl ajută. Gheorghe Dinică e comisarul legionar Paraipan, adversarul din umbră, de la care vine toată amenințarea, Amza Pellea e muncitorul Pârvu, Ion Besoiu e prefectul Năvodeanu, iar Jean Constantin face din hoțul de buzunare Limbă informatorul care mai aduce un zâmbet. Nu e întâmplare: personajele Limbă și Tănăsescu, legionarul „tâmp și foarte viclean”, au fost introduse tocmai ca să mai destindă atmosfera. Rolul lui Tănăsescu a ajuns la cascadorul Mircea Pascu, fost campion național la aruncarea discului, iar Călin Căliman l-a numit o „revelație”. Pentru mine, asta spune multe despre filmul întreg: un thriller politic care știe că publicul vrea și puțină bucurie.
Cascadoriile sunt mândria producției, și au și de ce: urmărirea de mașini de pe Calea Rahovei, un camion Leyland care lovește o cabină telefonică și o târăște în picioare, schimburile de focuri de noapte la Bellu și la Teatrul Odeon. Nu totul a trecut fără urmări: cascadorul Ion Polizache a povestit că peste mașina lui s-a răsturnat o alta și că a ținut pe el 1.500 de kilograme. Unii cronicari au găsit în comisar ceva din Eliot Ness, polițistul din Chicago care a anchetat afacerile lui Al Capone, și înțeleg de ce: Moldovan e un incoruptibil de tip hollywoodian, mutat în București.
Istoria din film și cea din cărți
Aici trebuie să fim serioși. Masacrul din film are la bază evenimente reale, noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, când un grup de legionari a ucis 64 de persoane la Jilava, la care se adaugă asasinarea profesorilor Nicolae Iorga și Virgil Madgearu. Cenzura comunistă a cerut însă schimbarea numelor: Jilava a devenit Viraga, Iorga a devenit Jugu, Madgearu a devenit Mărgeanu, ca să nu se supere familiile. Profesorul Naumescu e inspirat de Nae Ionescu, dar Ionescu murise în martie 1940 și nu fusese senator legionar. Iar Marius Diaconescu, lector la Facultatea de Istorie din București, spune că ideea unor conflicte între legionari și comuniști în 1940–1941 e o minciună, comuniștii fiind prea puțini ca să reprezinte o amenințare, și că nici eliberarea deținuților comuniști din film nu s-a întâmplat.
Genericul de început dă tonul: „vîrfurile cele mai reacționare ale burgheziei și moșierimii”, cu sprijinul Germaniei hitleriste. E istoria spusă din perspectiva istoriografiei comuniste, iar asta trebuie să o știi înainte să te așezi în fotoliu. Eu nu fac nici patriotism de serviciu, nici dispreț de principiu: filmul e bine făcut ca spectacol și șubred ca lecție. Cine îl ia drept manual de istorie are de pierdut; cine îl ia drept film de gen, un thriller cu legionari răi și un comisar neînfricat, are de câștigat.
Succesul și locul lui în serie
Comisarul Moldovan apare după „Cu mâinile curate” (1972) și „Ultimul cartuș” (1973), iar filmul lui Nicolaescu a fost urmat de „Revanșa” (1978), unde numele personajelor devin cele reale. Titus Popovici, autorul scenariului primelor filme, n-a vrut să reînvie comisarul Miclovan, așa că echipa a inventat un alt comisar, Moldovan, făcut „după chipul și asemănarea” celui dispărut. Succesul a fost uriaș: 6.146.991 de spectatori și locul 17 în topul celor mai vizionate filme românești din toate timpurile, iar Nicolaescu a primit Premiul pentru interpretare masculină al Asociației Cineaștilor din România. Oamenii au mers la film nu pentru lecția de istorie, ci pentru un erou care nu se lasă.
Verdict: merită seara, dacă îl vedeți ca pe un thriller de epocă și nu ca pe o cronică a anului 1940. Are ritm, actori de lux în roluri mici și o energie de film popular pe care puține producții de azi o mai au. Ce nu merită: să luați de bun tot ce spune genericul.