„Noi, cei din linia întâi” (1986), regia Sergiu Nicolaescu, începe în octombrie 1944, după ce România a întors armele împotriva Germaniei, și urmărește un batalion care înaintează prin Transilvania, Ungaria și Cehoslovacia. În centru e un sublocotenent tânăr și fără experiență, Horia Lazăr (George Alexandru), care primește comanda unui pluton de oameni încercați de război. Întrebarea recenziei: e un film de război care se mai poate vedea diseară, sau un monument de epocă pe care îl respectăm de la distanță?
Schema veche, mâna sigură
Povestea pornește de la o schemă cunoscută din orice film de război: ofițerul necopt care învață meserie de la un soldat încercat, aici sergentul Șaptefrați. E o schemă dovedită, și o spun fără ironie: funcționează pentru că Horia chiar crește pe ecran, de la nesiguranța primelor ordine până la responsabilitatea pentru viețile oamenilor lui. A doua jumătate se mută la asediul Budapestei, iar de aici filmul capătă greutate, fiindcă pierderile încetează să mai fie cifre.
Firul de dragoste, cu Silvia (Anda Onesa), e partea care mă lasă mai rece. Silvia e fiica generalului Marinescu, pe care îl joacă însuși Nicolaescu, iar Horia află abia mai târziu cine e ea. Intenția se vede: un moment de omenie într-un film dur. Execuția e mai puțin convingătoare, fiindcă personajul există mai ales ca să dea miză sentimentală unui film care are deja o miză mai mare.
Mai interesantă e scena cu pianistul evreu găsit de soldați într-o clădire bombardată. Nicolaescu a spus că e o trimitere la povestea lui Władysław Szpilman, deși Szpilman se afla de fapt la Varșovia, iar povestea avea să fie ecranizată mai târziu de Roman Polanski în „Pianistul”. Faptul că Nicolaescu își măsoară scena cu cinematografia de război din afara țării spune ce public avea în minte.
Cum se face un război fără tancuri germane
Partea de producție spune povești mai bune decât multe scene. Fiindcă nu aveau tancuri germane care să meargă, au folosit T-34 cu însemne germane și mici modificări. În martie 1985 s-a filmat și la Mănăstirea Văcărești, unde s-au produs stricăciuni, cea mai gravă fiind ruperea unei cruci de marmură a ctitorului, domnitorul Constantin Mavrocordat. Alte filmări au fost la Cota 2000, iar regizorul era în așa formă fizică, încât urca pe munte mai repede decât cascadorii. Un film făcut cu mijloace de acasă, care a vrut să arate ca unul mare.
Și a ieșit, în bună parte, pe gustul publicului. Mulți au spus că seamănă cu un film american, iar Nicolaescu a luat remarca drept compliment. Eu o iau la fel, cu o rezervă: asemănarea e în ritm și în scara bătăliilor, mai puțin în libertatea de a spune ce vrei.
Filmul tăiat și filmul rămas
Libertatea aceasta a lipsit. Nicolaescu a scris în memorii că „Noi, cei din linia întâi” a fost cel mai cenzurat film pe care l-a regizat. Conducerea Consiliului Culturii și Educației Socialiste a impus scoaterea unei scene cu violențe săvârșite de soldați unguri, a momentului în care armata română, deși cea mai avansată, a fost scoasă de pe Bulevardul Rákóczi din ordinul lui Stalin, ca armata sovietică să ajungă prima la Parlamentul ungar, și a dramei generalului Gheorghe Avramescu, acuzat de trădare de sovietici și executat, iar fiica lui s-a sinucis în detenție.
Citite la un loc, tăieturile spun ce fel de film a rămas: o poveste despre soldatul de rând, despre curaj și solidaritate, încheiată ca un omagiu adus oamenilor obișnuiți aduși în împrejurări extreme, cu victoria primită fără triumfalism, umbrită de camarazii morți. E o alegere legitimă, dar și una impusă, iar partea politică, cea care ar fi făcut filmul incomod, a rămas în afara cadrului.
Primirea a fost bună: 4.353.493 de spectatori în cinematografele din România, după situația Centrului Național al Cinematografiei până la 31 decembrie 2014. Filmul a fost selecționat ca propunere a României la Oscarul pentru film străin, la a 59-a ediție, dar n-a fost reținut printre nominalizați.
Verdict: merită dacă vă plac filmele de război cu soldați și dacă puteți privi filmul și ca document al unei epoci în care nu se putea spune tot. Dacă vreți o dramă despre război cu toate întrebările puse, săriți peste: aici cele mai grele întrebări au fost scoase de cenzură.