Sari la conținut
CineMagazin

azi

Recenzii

Green Book: O prietenie pe viață (2018): un film bine făcut, privit dintr-un singur loc

Meserie sigură și două roluri bune, dar o poveste despre rasă spusă prin ochii celui care se schimbă, nu ai celui care suferă.

· publicat · 5 min de citit

Afișul filmului Green Book: O prietenie pe viață (2018)

Green Book: O prietenie pe viață (2018), regia Peter Farrelly, reface un turneu din toamna lui 1962 prin Midwest și prin Sudul adânc al Statelor Unite: pianistul afro-american Don Shirley (Mahershala Ali) își angajează șofer și om de încredere pe Tony Lip Vallelonga (Viggo Mortensen), un portar de club italo-american din Bronx. Titlul vine de la ghidul care îi indica unui călător de culoare moteluri, restaurante și benzinării unde avea voie să intre. Recenzia pornește de la o întrebare incomodă: poate un film atât de bine lucrat să fie bun și ca privire asupra istoriei pe care o folosește?

Meseria: un film care știe să se facă iubit

Trebuie spus de la început ce funcționează, fiindcă funcționează cu adevărat. Structura de road movie este curată: doi oameni opuși, în aceeași mașină, opt săptămâni, cu o dată de întoarcere fixată, Ajunul Crăciunului. Tony nu se descurcă cu rafinamentul pe care i-l cere Don, iar Don se strâmbă la obiceiurile lui Tony; între ei, scenariul a așezat un mecanism simplu și eficient, scrisorile pe care Tony le trimite soției sale și pe care Don îl ajută să le scrie mai frumos. E cea mai inteligentă piesă din scenariul filmului: schimbul de competențe, pianul contra stilului, face ca apropierea să pară câștigată, nu decretată. Mortensen, care a luat între 18 și 23 de kilograme pentru rol, joacă gălăgios, aproape caricatural, dar cu o tandrețe care îl salvează; Ali joacă mai puțin și spune mai mult, iar prestația lui a fost recompensată cu Oscarul, Globul de Aur, premiul Screen Actors Guild și BAFTA pentru rol secundar. Scenele muzicale beneficiază de partitura lui Kris Bowers, care l-a și învățat pe Ali bazele pianului și a apărut în locul lui în planurile apropiate cu mâinile pe claviatură, iar piesele epocii, mai puțin cunoscute, au fost alese cu ajutorul lui Robert Plant, după spusele regizorului.

Câteva scene țin cu adevărat. Cea din Birmingham, în care Don refuză să cânte dacă nu e servit în aceeași sală cu publicul pentru care cântă, e o mică demonstrație de dramaturgie: așteptarea se construiește din toate scenele dinainte, iar Tony ajunge la decizia lui nu printr-un discurs, ci printr-un refuz al banilor. Iar arestarea din Mississippi, cu apelul telefonic dat nu avocatului, ci procurorului general Robert F. Kennedy, are exact dozajul de ironie și de amărăciune pe care filmul îl stăpânește cel mai bine.

Privirea: de unde ne uităm

Aici începe reproșul meu. Filmul vede călătoria prin ochii lui Tony: aflăm ce simte el, ce învață el, cât de mult se schimbă el. Don, care este omul căruia i se întâmplă cele mai grave lucruri, rămâne în mare parte un obiect al transformării altuia. Nu e o părere izolată: Salon a vorbit despre „figura salvatorului alb” combinată cu povestea răscumpărării unui bigot, iar Wesley Morris, în New York Times, a numit filmul o fantezie a reconcilierii rasiale, în care prietenia dintre cei doi se înfiripă prin angajare și prin expunerea îndelungată a celui alb la umanitatea celui negru. Farrelly a răspuns că a știut de la început de acest pericol și că nu vede în film un om care îl salvează pe altul, ci doi oameni care se scot reciproc din singurătate. Admit intenția; nu o găsesc în construcția scenelor, în care inițiativa morală și fizică aparține aproape mereu lui Tony.

Mai grav, filmul a fost contestat de rudele lui Shirley, care au spus că relația dintre cei doi a fost înfățișată greșit și că ei n-au fost consultați decât după începerea dezvoltării; fratele pianistului a scris că pentru Don, Tony fusese un angajat, nu un prieten. Înregistrările din documentarul Lost Bohemia îl arată pe Shirley însuși spunând că avea încredere deplină în Tony și că între ei nu fusese o relație de tip angajator–angajat, deci imaginea din film nu se poate respinge ușor. Violoncelistul Jüri Täht a fost surprins să se vadă înlocuit de un personaj fictiv, Oleg, care e rus, deși el era eston. Dau aceste dovezi ca atare: ele arată că adevărul din scenariu a fost negociat cu mai puțină grijă decât cere un film care se prevalează de o poveste adevărată.

Un succes cu nume mari de ambele părți

Succesul a fost net: premiul publicului la Toronto, unde a avut premiera pe 11 septembrie 2018, încasări de peste 320 de milioane de dolari în lume, la un buget de 23 de milioane, și Oscarurile pentru cel mai bun film, scenariu original și actor în rol secundar. A fost al cincilea câștigător la categoria principală fără nominalizare la regie. Publicul i-a dat nota A+ în sondajul CinemaScore, dar la Rotten Tomatoes are 77%, iar la Metacritic 69 din 100, cifre de film bine primit, nu de film care se impune. Spike Lee, al cărui BlacKkKlansman concura în aceeași seară, a încercat să părăsească sala la anunț și a comparat decizia cu o greșeală de arbitraj; în 2025, la ediția cititorilor, New York Times l-a plasat abia pe locul 264 în lista celor mai bune filme ale secolului. Distanța dintre premiul de atunci și locul de acum e, în sine, un verdict.

Verdict: merită dacă acceptați să priviți un film bine jucat și bine condus, pe care ar fi cinstit să-l numiți „inspirat din fapte”, nu „adevărat”. Este un film plăcut, cu două roluri bune, al cărui preț este simplificarea poveștii celui care ar fi trebuit să rămână în centru.