Al șaselea film din seria „Harry Potter” are o problemă de identitate sănătoasă: vrea să fie, în același timp, un thriller în care un elev de la Hogwarts primește misiunea să facă ceva îngrozitor și o comedie de liceu cu poțiuni de dragoste, geloșii și un nume murmurat în infirmerie. Regizat de David Yates, „Harry Potter și Prințul Semipur” (2009) se întreabă, practic, dacă poți face amândouă fără să te împiedici. Răspunsul meu: aproape, mai ales dacă nu-i ceri filmului să se hotărască.
Un film în care se râde cu moartea în spate
Povestea, pe scurt: Voldemort îi dă lui Draco Malfoy o misiune secretă la Hogwarts, Dumbledore îl pune pe Harry să scoată o amintire importantă de la profesorul Slughorn, iar Harry găsește un manual de Poțiuni mâzgălit de un misterios „Prinț Semipur”, care îl face peste noapte elev de nota zece. Între timp, Ron intră în echipa de Quidditch, ajunge în brațele lui Lavender Brown și bea, din greșeală, o poțiune de dragoste destinată altcuiva. Dacă rezumatul pare un episod de serial pentru adolescenți cu un criminal în fundal, ei bine, cam asta e și filmul.
Partea bună: scenele comice chiar sunt amuzante, iar Rupert Grint, cu tot cu Lavender și poțiunea de dragoste, își merită salariul. Partea mai puțin bună: tonul sare între glumă și amenințare fără să anunțe. Yates însuși a spus că filmul avea nevoie de „o injecție de pericol”, fiindcă altfel era prea multă ușurință, și de aceea a adăugat o scenă de acțiune, atacul asupra casei Weasley, care nu există în carte. Se simte ca o gaură de ritm acoperită cu efecte, dar măcar ține trează atenția.
Alegerile de adaptare merită discutate. Familia Dursley a dispărut, ca în „Pocalul de Foc”, iar scena de început e o invenție: Devoratorii Morții distrug Podul Mileniului din Londra, în loc ca scena să fie povestită, ca în roman. Din punct de vedere cinematografic, e decizia corectă: o prăbușire de pod se vede, un pasaj de dialog nu. Mai greu de iertat e faptul că povestea lui Tom Riddle, cu familia Gaunt, a fost simplificată, tocmai când filmul avea nevoie de substanță pe partea de ticăloșie.
Ce arată Hogwarts când se stinge lumina
Aici filmul câștigă fără discuție. Imaginea lui Bruno Delbonnel a fost nominalizată la Oscar, iar explicația stă în felul în care a gândit lumina: voia o variantă mai întunecată, într-un gri apăsat, și în peștera cu Horcruxul a vrut o lumină plutitoare, care se rotește deasupra fețelor, uneori le luminează și alteori le ascunde. Se vede. Scena din peșteră e cea mai bună din tot filmul, iar atacul Inferilor din ea a fost gândit ca să nu semene a zombi: nu se mișcă nici repede, nici prea încet, sunt slabi, uzi și gri. Dumbledore se apără cu un inel de foc, iar un artist de grafică pe calculator a petrecut opt luni căutând o metodă mai rapidă de a face flăcările. Merită.
Distribuția îl ajută. Jim Broadbent e un Slughorn simpatic și șters în același timp, exact omul potrivit pentru amintirea de care depinde povestea. Alan Rickman îl face pe Snape să pară că știe un secret chiar și când stă nemișcat, iar Michael Gambon aduce un Dumbledore obosit, mai omenesc decât în filmele de dinainte. Tom Felton are, în sfârșit, ceva de jucat: un Draco care nu mai e doar băiatul răsfățat, ci unul care nu mai doarme. Iar Helena Bonham Carter, ca Bellatrix, are mai puține minute decât ai vrea.
Dacă mă întrebi ce mi se pare cel mai slab: ritmul de mijloc. Filmul se oprește de câteva ori să ne arate cine pe cine place, iar firul principal, cu Draco și Dulapul de Dispariție, avansează în pași mici. Cred că ar fi ieșit un film mai strâns cu zece minute mai puțin de dragoste și zece mai mult cu Draco.
Banii, premiile și o dată mutată de grevă
Filmul era gata să iasă pe 21 noiembrie 2008, dar a fost amânat cu opt luni, până în iulie 2009. Studioul a vrut un blockbuster de vară sigur, într-un an în care greva scenariștilor a stricat calendarul altor filme. A mers: bugetul estimat a fost de 250 de milioane de dolari, cel mai mare din serie, iar încasările au ajuns la 941 de milioane, al doilea cel mai mare total al anului 2009. Din primele cinci zile au intrat 394 de milioane, un record de deschidere în acel moment. Criticii l-au lăudat pentru efecte, personaje, tonul mai întunecat și fidelitatea față de carte. Pe lângă nominalizarea la Oscar pentru imagine, a avut nominalizări BAFTA la scenografie și efecte vizuale, iar coloana sonoră a lui Nicholas Hooper a intrat în Billboard 200 pe locul 29 și a fost nominalizată la Grammy.
Verdict: merită seara, dacă ai văzut măcar un film dinainte din serie: aici nu se mai explică nimic, iar povestea se bazează pe tot ce s-a întâmplat. Văzut la televizor, își pierde ceva din întuneric, așa că stinge lumina și mărește volumul. Dacă te interesează doar partea de aventură și nu ai răbdare cu povești de dragoste de școală, sari peste: nu ți-o ia nimeni în nume de rău.