Sari la conținut
CineMagazin

azi

Recenzii

Moartea domnului Lăzărescu (2005): o noapte de spitale, filmată fără nicio îndulcire

Puiu face dintr-o singură noapte de refuzuri un film lung, nu lent, care rămâne limpede de la un capăt la altul.

· publicat · 5 min de citit

Afișul filmului Moartea domnului Lăzărescu (2005)

Moartea domnului Lăzărescu (2005), regia Cristi Puiu, urmărește o singură noapte din viața unui pensionar bucureștean de 62 de ani, Dante Remus Lăzărescu, pe care ambulanța îl poartă dintr-un spital în altul fără ca cineva să-l primească cu adevărat. Întrebarea pe care o pune recenzia este dacă un film construit aproape numai din refuzuri, cu un protagonist care se stinge sub ochii noștri, poate fi privit diseară, la televizor, fără să devină o povară, sau dacă ecranul de acasă îi face aceeași dreptate pe care i-o făcea sala de cinema.

O poveste care se repetă și, tocmai de aceea, nu se tocește

Scenariul, scris de Puiu împreună cu Răzvan Rădulescu, este construit pe o repetiție: aceeași secvență se reia, cu variații mici, la fiecare spital. Bolnavul sosește, i se ia anamneza, e certat pentru că bea, i se bănuiește când ficatul, când capul, iar la sfârșit i se găsește un alt spital, care ar fi mai potrivit. Primul medic îl ceartă și îl umilește într-o tiradă, la un moment dat sosesc victimele unui accident grav și toată lumea are, pe bună dreptate, altceva de făcut, un alt doctor se ascunde după procedură, iar într-un spital din drum lipsa unei semnături devine motiv de refuz pentru un om care nu mai poate vorbi. Nimeni nu e un monstru; fiecare are un motiv mărunt și plauzibil, iar suma motivelor e tocmai ceea ce ucide.

Observ cu atenție ce nu face filmul. Nu își ridică tonul, nu își subliniază momentele tari, nu îl transformă pe Lăzărescu într-o victimă fără pată: e un bărbat arțăgos, care bea, care închide telefonul în nas surorii sale și care, la întrebarea unui vecin dacă situația e „de spital”, răspunde că e de circ. Roger Ebert a notat că filmul nu e lipsit de inimă, dar rămâne la fapte și nu încearcă să dramatizeze, iar această sobrietate este, după mine, alegerea de regie cea mai greu de apărat și cea mai bine apărată.

Cine ține noaptea în loc

Singurul punct de sprijin al spectatorului este asistenta de ambulanță Mioara Avram, jucată de Luminița Gheorghiu, o femeie care nu e eroizată (Puiu o filmează fără nicio aureolă), dar care își face meseria într-un loc în care meseria a ajuns un lux. Ea ia istoricul bolnavului, bănuiește o tumoare, insistă, cere, se lasă umilită de medici și cere din nou. Interpretarea ei a fost recunoscută în 2006 cu premiul criticii din Los Angeles pentru rol secundar feminin, iar scena în care stă între pacient și o ierarhie care o disprețuiește spune despre sistem mai mult decât ar spune orice replică. Ioan Fiscuteanu, în rolul din titlu, face un lucru rar: se lasă golit de vorbe pe măsură ce boala înaintează, de la cicălelile din prima parte, cu pisicile și cu vecinii care fac peltea în bucătărie, până la bolboroseala de la urmă. Filmul i-a adus faimă în lume și a rămas ultimul lui: Fiscuteanu a murit de cancer în 2007.

Slăbiciunile există și sunt cele pe care le-au numit și criticii. Filmul durează două ore și treizeci și patru de minute, iar Duane Byrge, în Hollywood Reporter, a scris că spectatorul îndură, cumva, agonia bolnavului împreună cu el. Kyle Smith de la New York Post a făcut aceeași observație mai tăios: un film despre un coșmar birocratic devine el însuși unul. Ebert a spus-o mai bine, într-o formulă pe care o adopt: o noapte lungă și un film lung, dar nu unul lent. Diferența dintre lung și lent este chiar mecanismul filmului.

De la un caz real la un film care s-a văzut în lume

Povestea are rădăcini concrete. Puiu cunoștea cazul din 1997 al lui Constantin Nica, un bărbat de 52 de ani trimis dintr-un spital în altul și lăsat în cele din urmă pe stradă de paramedici, unde a murit, iar propriile lui cutreierări prin urgențe, într-o perioadă de hipocondrie, au dat filmului textura. Filmul era gândit ca primul dintr-un ciclu de șase, „Șase povești de la periferia Bucureștiului”, și ca dovadă că se pot face filme fără sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, care a refuzat finanțarea; ministrul culturii de atunci, Răzvan Theodorescu, a trecut peste decizia comisiei. Filmările au durat 39 de nopți, în noiembrie și decembrie 2004, cu un buget de 350.000 de euro.

Recepția a urmat o curbă neobișnuită: premiul secțiunii Un Certain Regard la Cannes, peste douăzeci de premii în total, iar în 2017 New York Times l-a așezat pe locul al cincilea între cele mai bune filme ale secolului până atunci. În țară a avut 28.535 de spectatori în 2005, cel mai bun rezultat al unui film românesc din acel an, deși distribuitorul l-a vândut ca pe o comedie.

Verdict: merită văzut diseară, cu condiția să-l priviți de la început până la sfârșit și nu pe fragmente între două pauze de reclame. Este un film despre sistem, dar nu uită nicio clipă că vorbește despre un om, iar construcția lui, bazată pe repetiție și pe refuz, rămâne lecția de regie cea mai limpede pe care cinematografia românească a dat-o în ultimele decenii. Durata cere răbdare; răsplata este un final care nu are nevoie să explice nimic.